DOI PRIETENI

Într-o zi călduroasă de vară, în cuibarul cu fân din coteţul găinilor de lângă casa bunicului meu, ieşi din găoacea unui ou, un puişor de găină galben ca un bulgăre de aur.

Se rostogoli afară din cuibar şi anunţându-şi prezenţa printr-un piuit anemic, se ridică pe picioarele încă nesigure şi păşi afară în ogradă să primească botezul soarelui.

Aici se alătură celorlalţi puişori în jurul cloştii să facă cunoştinţă cu frăţiorii lui de lângă blidul prispei casei. Se trezi împreună cu ceilalţi puişori într-un ţarc de nuiele  unde avea să stea până ce crescură destul de mărişori pentru a umbla liberi prin ogradă însoţiţi de mama doică şi ocrotiţi de cocoşul ce-i privea cu duioşie din vârful unei grămezi de lemne.

Puişorul ce venise ultimul pe lume era tare curios şi într-o zi plecă de lângă mama lui hai hui prin ogradă.

Nu merse mult şi înaintea lui văzu o namilă ce sta lungită pe cele patru labe, ca urechile pleoştite şi nasul cârn.

Acesta, de cum îl mirosi, se ridică pe cele patru labe ale sale şi-i zise puiului de găină:

- Unde ai plecat prichindelule aşa hai hui, singur prin ograda mare?

- Am plecat să cunosc lumea şi să-mi găsesc un prieten, dar matale cine eşti de mă întrebi? 

- Eu sunt Codiţă câinele de pază şi am grijă de casă, de ogradă, de tot ce este în ea. dar dacă tot îţi cauţi un prieten, hai să fim prieteni. Să mergem să vezi ograda căci te miros că eşti foarte curios.

Iată acolo, în balta aceia de noroi se bălăcesc purceii. Să nu te apropii de ei că sunt în stare să te mănânce cu puf cu tot.

de mine le este frică. Eu îi iau de urechi când nu sunt cuminţi.

Codiţă îi arătă noului şi micuţului său prieten raţele, gâştele, curcile şi îi făcu cunoştinţă cu puii acestora.

dădu ocol ogrăzii şi îi arătă proaspătului puişor, unde stau oile şi calul cel roib, spunând-ui că nu e bine să intre în grajdurile lor.

Reîntorşi lângă prispa casei, Codiţă îi spuse prietenului său:

- Să nu ieşi din ogradă nici pe uliţă şi nici spre poiana din spatele casei, căci te pândesc multe pericole. Să asculţi de mama ta şi fereşte-te de uliu.

- Cine este acesta ? întrebă mirat puiul de găină.

- Este o pasăre de pradă, care vine de sus din cer, înhaţă puii şi-i duce în cuibul său din pădure, unde îi mănâncă.

Când auzi găinile cotcodăcind sau curcile agitându-se să şti că uliul dă târcoale şi trebuie să te ascunzi sub coteţ. Sub căruţă sau sub şopron.

de asemeni dacă auzi că eu latru să nu ieşi din coteţ, căci dihorul sau vulpea sunt pe aproape, dar să şti că eu le vin de hac dacă îi prind în ogradă.

Trecu vara, trecu iarna şi primăvara şi puiul de găină era de acum un cocoşel puternic şi gândi că nu mai are nevoie de poveţele prietenului său Codiţă.

Ieşind printr-o gaură din gard, păşi ţanţoş prin poiana din spatele casei spre pârâul ce curgea lin în apropiere. Se învăţase să scormonească pământul ca să caute râmeşi alte gângănii bune de ospătat.

Preocupat de căutarea de râme şi gândaci, nu băgă de seamă că spre el se strecura târându-se prin iarbă, un dihor flămând.

Tocmai se pregătea să sară asupra cocoşelului neascultător, când dihorul se trezi apucat de gât, sugrumat şi trântit de pământ. Speriat, cocoşelul cel neastâmpărat se întoarse să vadă ce se întâmplă şi văzu pe prietenul său Codiţă, care ajunsese în fugă la timp pentru al salva.

- Cum ai venit aşa repede ? Îţi mulţumesc că m-ai scăpat de la o moarte sigură !

- Un prieten bun la nevoie se cunoaşte, zise Codiţă.

- Întorcându-se în ograda casei, Codiţă îi spuse că un uliu se roteşte deasupra satului şi deci să nu mai plece singur.

Nu trecu mult şi veni vara.

Văzând într-o zi poarta deschisă, cocoşelul cel curios păşi spre şoseaua ce trecea prin faşa casei, dar nici nu apucă să se depărteze pe asfaltul lucios, că o arătare cu patru roţi terecu ca vijelia şi bietul de el fugi repede în ogradă, unde dădu nas în nas cu Codiţă.

- Ţi-am spus să nu ieşi pe uliţa mare pe unde trec maşinile şi te pot face terci sub roţile lor. dacă vrei totuşi să treci peste stradă, te uiţi mai întâi în stânga, apoi în dreapta şi după ce te-ai asigurat că nu vine nimic, din nici o parte, traversezi drept şi în pas vioi, dar nu alergând, aşa cum învaţă orice copil la şcoală. Strada pe unde circulă maşinile sau căruţele nu este nici loc de plimbare, nici de joacă.

Mai trecu ce mai trecu o vreme şi cocoşelul prinse glas şi învăţă să cânte: „cucurigu, cucurigu”, odată cu ceilalţi cocoşi mai mari sau mai mici din sat.

Ca să arate cât de ţanţoş este, într-o dimineaţă, când ziua lua locul nopţii, sau cum spun gospodarii, se crapă de ziuă, se urcă pe pervazul ferestrei şi începu să strige cât îl ţinea gura:

- Cucurigu, cucurigu, nu mai zăboviţi în pat !

Dar nu apucă să strige de două ori, că se trezi tras de eripi jos de prietenul său Codiţă.

- Nu fi ne civilizat. Poţi cânta şi în coteţ sau pe grămada cu lemne, dar nu sub fereastra gospodarului ! Orice bun şi harnic gospodar te aude şi de acolo căci pentru el ziua de muncă ţine de la cântatul cocoşilor până la culcatul găinilor.

Aşa se şi spune în popor: omul harnic se culcă odată cu găinile dar se scoală la cântatul cocoşilor. Numai la oraş unii pierd nopţile şi mai dorm taică până soarele le bate în geam, căci copii trebuie să se ducă la şcoală. Numai cei mici dorm mai mult ca să crească mari şi voinici.

- Eşti un prieten adevărat, zise cocoşelul, de la tine am învăţat multe lucruri bune.

- Da – zise Codiţă – de acum eşti un cocoş în toată firea, ai gheare, ai cioc puternic, ai grijă de cei micişi apără-i la primejdie. Pândeşte mereu cerul când este senin, co poate veni uliul şi să ciuleşti urechile la zgomotele nopţii căci poate veni hoţul, dihorul sau vulpea. Tu trebuie să dai alarma. Oricum eu o să-ţi sar în ajutor.

Într-o zi de vară, la fel de caldă ca cea în care el cobora pentru prima oară din cuibar, în timp ce călca ţanţoş prin curte, observă o umbră şi văzu pe cer un uliu ce dădea târcoale. dădu alarma şi şi urmări ca puii să se ascundă care pe unde apucă. Un pui de raţă fugind, călcă strâmb şi căzu. Uliul se repezi să-l înhaţe, dar cocoşul nostru atent, îi sări ăn spate şi-l prinse în gheare,  lovindu-l puternic cu ciocul în cap.

La rândul său Codiţă veni în fugă şi apucându-l de gât dădu cu el de pământ  până-i săriră penele şi rămase lat. Îl luă în gură şi se retrase la umbra unei clăi de fân ospătându-se în lege. Apoi, ca orice câine civilizat, spuse prietenului său:

- Mulţumesc pentru masă , eşti un cocoş adevărat.

- Şi azi, cocoşul cel pintenat şi câinele Codiţă sunt buni prieteni.